Am gasit notat pe o fosie o descriere a emotilor mele de pe vremea cand lucram la Debrecen in Ungaria. Am plecat in ideea de am face o viata noua insa nu stiam ca viata noua ma va dobora intr-o maniera larga. Am descris situatia inca din primele zile.
„Ma simt de parca as fi fost parasit de lume insa realitatea este ca eu am fost cel care am parasit pe toata lumea din jur cu alte cuvinte prieteni familie pe toti care or avut grija de mine si or fost alaturi in anumite situatii fie alea rele fie alea bune. Mia-am dat seama ca si situatiile rele pe care eu pe vremea aceea erau rele nici nu se apropie de situatia pe care o traiesc in momentul de fata.
Ma imbratiseaza singuratatea stand in anturajul celor patru pereti care ma inconjoara si astept ca in sfarsit sa ma bag in pat pentru ca atunci se va mai intampla ceva, macar am sa visez pentru caacuma ma simt de parca as fi inchis intr-o inchisoare de lux un penitenciar pe care l-am creat eu si nici macar nu stiu care imi este sentinta … oare o fi pe nedrept?
Afara dincolo de geamul transparent o lume construita cu sudoare, ingrijita, un cartier de lux plin de vile, pischine, este o zona bogata in care stau staruri, oameni de afaceri o zona rezidentiala a Debrecenului in care nu poti calcafara cartea de identitate pe care am obtinut-o de la regionala de emigranti. Singura activitate de valoare a oamenilor din zonaaceasta este de a face jogging. Dimineata trebuie sa plec cu 40 de minute mai inainte de acasa deoarece trebuie saajung in statia de autobuz. De ce 40 de minute? In cartierul acesta sunt singurul care nu are masina si circul pe jos, iar pentru ca toti au masina autobuzul nu intra pe strada, nu are nici un rost.
Dintr-un motiv anume societatea de aicea nu te accepta si iti faci prieteni foarte greu. In vila mai stau cu patru familii de cateva luni insa singura propozitie mai bine zis singurul cuvant pe care l-am schimbat cu ei este de a saluta, un simplu salut. Nici nu credeam vreodata ca zilnic ma voi culca devreme entuziasmat stiind ca maine ma voi duce la lucru unde macar pot sa vorbesc cu cineva. Practic plictiseala cu care lociesc ma face sa ma gandesc tot mai mult, deja am trecut peste tot trecutul meu, viitorul il construiesc in gand insa cu prea putine sperante. Deja dupa cateva saptamani ce am stat aici singurul bun prieten care ma asteapta acasa si cu care mai vorbesc, cand ajung acasa in loc sa zic „Draga am venit acasa” ii zic „Salut micro, ce ai facut azi, hai sa facem ceva de mancare” este microunda care sta flexata pe masa din bucatarie.
Cu zi ce trece imi dau seama tot mai mult cat de mult imi iubesc familia si nu in ultimul rand prietena care probabil se uita din alt loc la acelasi cer pe care il privesc si eu. Nu iti vei da seama nici odata cat de mult iti lipseste un lucru pana cand nu il pierzi. Din fericire eu nu l-am pierdut doar ca l-am aruncat insa nu mai dureaza mult si am sa il caut, sunt sigur ca amsail gasesc in curand.
Na sa speram ca maine va fi o zi mai interesanta, acumama duc sa ma bagin pat si le zic tuturor noapte buna celor care nu se afla acuma cu mine…”
Illés Attila's Blog 